În perioada de început a creștinismului, anume în primele trei secole au avut loc foarte multe persecuții ale creștinilor. Atât de urâți au fost creștinii încât persecuțiile au luat forma edictelor imperiale. Nu era permis creștinilor să existe.
În timpul împăratului roman Aurelian (270-275), în Nicomidia, creștinii deveneau din ce în ce mai numeroși. Luchilian, un celebru preot păgân s-a convertit și el la credința creștină și din acel moment a încetat să mai slujească idolilor. Timp de doi ani a refuzat să aducă jertfe lui Zeus și lui Ares. Bineînțeles, întâmplându-se așa, comunitatea creștinilor din acea cetate a devenit din ce în ce mai vizibilă.
Silvan mai marele cetății, sfătuit de un anume filosof păgân Crispus, a hotărât să schimbe situația aceasta. Pentru început a ordonat prinderea lui Luchilian. Acesta auzind, s-a ascuns împreună cu alți șaptezeci de creștini la ceva distanță față de cetate. Au fost dați în vileag de un anume Simeon și au fost capturați de către soldați.
Aduși în fața lui Silvan a început procesul. Luchilian a fost sfătuit să renunțe la creștinism și să-și reia dregătoria de preot păgân. Pentru că nu a cedat amenințărilor a fost crunt bătut și aruncat în temniță. Aici a întâlnit alți patru tineri creștini Claudiu, Ipatie, Paul și Dionisie, pe care i-a întărit în credință și i-a încurajat să rabde până întru sfârșit.
A doua zi au continuat procesele și torturile împotriva martirilor. Au stat neînfricați în fața morții dând mărturia cea bună în fața păgânilor îndemnându-i prin cuvântări înflăcărate și pline de putere să renunțe la iraționalitatea cinstirii idolilor și să accepte credința creștină.
Au fost condamnați la moarte. Semnele dumnezeiești ce au însoțit sfintele lor pătimiri au speriat pe cei care îi chinuiau. Au fost mutați la Calcedon, iar aici au fost forțați să se închine lui Zeus. Nu au cedat. Au fost mutați în altă temniță, la Bizanț, viitorul Constantinopol. Aici au fost răstigniți.
Împreună cu acești sfinți martiri este prăznuită Sfânta Paula fecioara, o creștină care i-a slujit pe aceștia în perioada prigoanei lor, care le ducea hrană în temniță, le lega rănile și îi spăla. A fost de față și la moartea lor. Fiind vădită de dragostea ei pentru creștini și de faptul că ea însăși era creștină, a fost martirizată.
Toți acești martiri, biruitori în înfrângerile lor, au putut vedea dincolo de suferința trupului, au înțeles că nimeni nu îi poate despărți de dragostea lui Hristos.
